Domnule președinte al Republicii,
Nu
se întâmplă des ca un general să i se adreseze președintelui pentru
a-și exprima îngrijorarea în legătură cu viitorul națiunii franceze. În
ziua următoare inaugurării muzeului imigrației, aș dori să vă comunic
dezacordul – probabil comun multor francezi – în legătură cu spiritul
unei părți a discursului dumneavoastră rostit cu această ocazie.
Dumneavoastră îi pedepsiți în fapt pe cei care agită frica unei
“dislocări” în Franța. Denunțați un “sentiment de deposedare, întreținut
cu malițiozitate sau chiar cu răutate”, subliniind – pe bună dreptate –
că un francez din patru provine din imigrație și insistând – la fel pe
bună dreptate – asupra necesității de a le reaminti francezilor de unde
vin și care sunt valorile pe care le reprezintă. Vă declarați, din nou,
favorabil dreptului de vot al străinilor, afirmând ca “nimic nu se poate
face fără o revizuire a constituției, ceea ce presupune o majoritate de
3/5 din parlament” și le cereți, pentru a reuși, forțelor republicane
să își asume responsabilitățile.
Îmi veți permite ca, după
ce am servit Statul și Națiunea sub uniformă timp de 4 decenii,
cetățeanul angajat care sunt, atent la evoluțiile lumii și purtând de
grijă intereselor Franței și ale poporului său, nemilitând alături de
niciun partid politic, ci atașat fiind libertății de gândire și de
exprimare, să vă contrazic cu tot respectul. În primul rând, nu
este exact să se spună că nu se poate face nimic fără o revizuire a
constituției. În realitate, aceasta din urma prevede în articolul 89 o a
doua posibilitate, referendumul. Ar trebui ca guvernanții noștri
succesivi să înceteze să considere referendumul ca un plebiscit sau mai
rău, ca pe un rezultat contrar dorințelor lor, și, deci, nu îl folosesc,
estimând că poporul nu are un cuvânt de spus cu privire la subiecte
care totuși privesc viitorul său. Și asupra dreptului de vot al
străinilor extracomunitari, pentru rațiuni evidente, dar pe care nu
doriți să le evocați, poporul are un cuvânt de spus. Este chiar suveran
în ultimă instanță. A nu îl consulta într-un caz atât de important,
înseamnă, pur și simplu, a-l disprețui, ceea ce nu este de natură să
privilegieze seninătatea. Consecințele unui astfel de despreț, cu care
poporul este obișnuit de mult timp, sunt dezastruoase și funeste asupra
funcționării democrației noastre. Căci, frustrați și neputincioși, dar
furioși, cetățenii au din ce în ce mai mult tendința, în fața a ceea ce
consideră laxism, o lipsă de curaj, un refuz de a vedea realitatea și,
deci, o renunțare din partea responsabililor lor politici, de a dori să
se răzbune fie boicotând izolarea, fie împuternicind cu votul lor pe cei
care au afișat în mod clar o strategie privind violarea intenționată și
fără ambiguitate a corectitudinii politice. Și, în cele din urmă, așa
cum realitatea este ignorată și ocultată într-o manieră atât de puțin
responsabilă și pentru atât de mult timp, consecințele unei astfel de
derive sunt incalculabile și imprevizibile. Căci de mult timp li se dă
de înțeles cetățenilor că părerea lor nu are nici o importanță. Dar
sosește un moment în care un popor educat în spiritul democrației, chiar
și ignorat de către elitele sale, ar putea să ceară să fie ascultat.
Acestea
fiind spuse, aprob în totalitate remarcile prin care insistați asupra
necesității de a le reaminti francezilor de unde vin și care sunt
valorile pe care le poartă, dar cu condiția de a nu considera că
istoria Franței începe odată cu Revoluția franceză și de a nu accepta
delirul unora, sosiți de curând în țara noastră, care presupun că
istoria începe odată cu ei. Franța este o țară veche care are o istorie
de două mii de ani și care este de 15 secole o țară catolică, chiar dacă
secularizarea a trecut peste ea. Ea deține, deci, o moștenire istorică,
spirituală și culturală care face din ea ceea ce este și pe care
trebuie să o apărăm, să o creștem și să o transmitem mai departe.
Ascultând-vă,
unele dintre aluziile dumneavoastră provoacă o neînțelegere care li se
adresează, firește, cetățenilor. De fapt, cine ar contesta ca bogăția
moștenirii aduse de imigranți să facă parte din identitatea franceză?
Răspunsul este clar: nimeni. Nimeni pentru simpla și buna rațiune că acești
imigranți, ai căror descendenți suntem mulți dintre noi, nu au fost
integrați ci s-au integrat prin proprie voință și au fost asimilați în a
doua generație.
Și atunci unde
este problema? De ce este atât de dificil astăzi să vorbim despre
imigrare, subiect devenit tabu? De ce anumiți concetățeni ai noștri nu
se mai simt la ei acasă? De ce s-au adăugat acum fără încetare termeni
ca laicitatea sau conviețuirea care nu aveau până de curând nevoie să
fie evocați, într-atât erau de trăite aceste principii de către cetățeni
fără a băga de seamă, la fel cum domnul Jourdain scria proză fără sa o
știe? Folosirea lor repetată și intempestivă nu constituie, în
fapt, o mărturisire de recunoaștere a unei veritabile probleme care se
pune astăzi despre unitatea națiunii?
Răspunsul
este simplu dar, ca și alții, nu doriți să-l pronunțați: imigrația pe
care Franța a cunoscut-o până în anii 1970 era de origine europeană,
deci de cultură comună hrănită de moștenirea creștină care este comoara
nu doar a întregii Europe, ceea ce a facilitat asimilarea începând cu a
doua generație. În schimb, imigrația pe care țara noastră o
indură de la adoptarea de masuri precum cea a întregirii familiei,
urmată de regularizarea masivă a clandestinilor între 1981 și 1997, la
fel ca cele efectuate regulat (cel puțin 30000 anual) – știindu-se că
cine spune regularizare, spune întregire familială pripită – este de
natură total diferită prin cultura sa modelată de Islam. Acest Islam
care nu cunoaște decât drepturile lui Dumnezeul și nu recunoaște, de
fapt, separarea puterii spirituale de cea temporar si nici, pe cale de
consecință, drepturile omului. Aceasta duce inevitabil la
situații nu doar insuportabile, ci dificil de trăit de către
concetățenii noștri, dar care devin periculoase pentru viitor.
Și
deși deja în 1981, domnul Georges Marchais (personaj poziționat mai
degrabă la stânga eșichierului politic, fiți de acord) apasă butonul de
alarmă cu scrisoarea sa – mai mult ca nicicând de actualitate – adresată
rectorului moscheii din Paris și publicată la 16 ianuarie în ziarul
“L’Humanité”, guvernanții noștri n-au schimbat mai nimic de atunci,
închizând ochii asupra unui subiect capital pentru viitorul națiunii. Nu
este totuși dificil să înțelegem (și actualitatea cotidiana ne-o
demonstrează), că sub loviturile unei radicalizări a spiritelor
unei părți a acestei imigrații noi alergăm spre un viitor dureros, căci
cultura sa nu este cea a concepției noastre creștine de libertate,
demnitate și respect al persoanei umane și a separației puterilor.
Valori universale lăsate de civilizația noastră greco-romana și
creștină, cea a rădăcinilor noastre: Atena, Roma și Ierusalim. Deci
aveți dreptate, trebuie reamintit francezilor de unde vin.
Aceasta evidențiază de asemenea decalajul care exista între valorile pe
care le reprezintă și le promite Franța și cele revendicate de o parte
din ce in ce mai importanta a celor care se identifică cu Islamul și
pentru a înțelege mai bine reacțiile concetățenilor noștri pe care le
considerați în mod greșit o retragere în sine, o respingere a celuilalt
care ar fi marcat de “un sentiment de deposedare, întreținut cu rea
voință daca nu cu răutate”. Concetățenii noștri sunt doar lucizi și
consternați în fața unei astfel de lipse de clarviziune.
Căci
trebuie la fel de bine ascultați anumiți responsabili religioși
musulmani, pe propriul nostru pământ, care nu sunt deloc îngrijorați de
autoritățile publice: “În Islam noțiunea de cetățenie nu există ci cea a
comunității este foarte importantă, căci a recunoaște o comunitate
înseamnă a recunoaște legile care o animă. Noi lucram pentru ca noțiunea
de comunitate să fie recunoscută de către Republică. Atunci, noi vom
putea constitui o comunitate islamică, bazată pe legile pe care le avem
în comun cu Republica și apoi, să aplicam propriile noastre legi în
comunitate” – “Asimilarea presupune ca populațiile islamice să se
topească cu timpul în populație. Aceasta este exclusa, căci ar însemna
abandonarea legii islamice […] Nu va exista derogare de la această
regulă”.
Mesajul este clar și aplicat de către
credincioșii lor. A-l nega sau a dori sa-l ascunzi înseamnă a refuza
realitatea și a compromite astfel viitorul. Pe de altă parte, de ce
parlamentarii noștri au fost îndrumați să voteze o lege pentru
interzicerea portului voalului la scoală? De ce o lege pentru
interzicerea burqa? De ce o cartă despre laicitatea în scoală? Este
chiar dovada că Islamul creează probleme societăților noastre europene
și că aceste diferențe de comportament nu sunt, așa cum încearcă unii să
ne facă să credem, produsul contextelor sociale “made in France”, ci
importate de către o cultură incompatibilă cu tradițiile și modul nostru
de viață.
Cardinalul De
Richelieu afirma ca “politica constă în a face posibil ceea ce este
necesar”. Iar ceea ce este necesar astăzi este refundamentarea urgentă a politicii noastre cu privire la imigrație și aplicarea ferma a legilor.
În locul acesteia, dumneavoastră afirmați din nou necesitatea de a le
acorda dreptul de vot (si de eligibilitate) străinilor extracomunitari,
abținând-vă in schimb să cereți opinia poporului. Trebuie să
înțelegeți că instaurarea unui astfel de drept va duce indubitabil la
apariția unei societăți biculturale, care nu va putea decât să se rupă
ducând la libanizarea țării noastre si, deci, spre război civil.
Caci
adoptând o astfel de măsură, într-un moment în care integrarea nu mai
funcționează sub efectul numărului, nu este dificil de înțeles că
grupuri de presiune se vor înființa inevitabil pentru a căuta să impună
revendicările lor. Cum nu înțelegeți că valorile noastre, principiile
noastre de viață, relațiile noastre vor fi afectate profund daca
milioane de străini originari din Africa sau Maghreb vor avea un cuvânt
de spus în privința vieții de zi cu zi a cetății? Cum nu înțelegeți că
le deschideți o cale largă partizanilor comunitarismului, care în plus
este un comunitarism agresiv și răzbunător? Se pare ca bunul simt nu este o calitate răspândită la dragii noștri responsabili politici.
Totuși, una dintre sarcinile nobile ale politicului este aceea de a
întreține unitatea Națiunii care nu poate exista decât cu condiția ca
societatea să posede un minimum de coerență internă. Deci, a
venit timpul nu doar de a înceta să acceptam, dar să revenim asupra
acestei multitudini de acomodări fără de sfârșit impuse de fapt
societății franceze, cel primit trebuind să se adapteze noii sale vieți
și nu cel care îl primește. Caci, acceptând aceste derive,
responsabilii noștri politici încurajează supralicitarea cu revendicări
inacceptabile și insuportabile care au condus, printre altele – e totuși
aiuritor – la introducerea unor metode barbare de sacrificare a
animalelor, contrare tradițiilor noastre și principiilor unei societăți
civilizate, sau la neaplicarea legilor noastre peste tot deoarece unii
nu le accepta.
Astfel o criza identitara îi este impusă
națiunii noastre, caci chiar despre aceasta este vorba. Ea nu ar fi
trebuit să se întâmple vreodată dacă responsabilii noștri politici ar fi
muncit, și aceasta de vreo 40 de ani, pentru binele comun și în
interesul Națiunii. Și bunul simț ar sugera să-i reamintim sau
să învățam această imigrație extraeuropeană că mizeria în care trăia
înainte de a ajunge în țara noastră este în mare parte consecința
culturii sale închise în fața cunoașterii și progresului.
Urmarea logica este ca ea să devină conștientă și să se decidă să se
integreze în societatea care a primit-o și care îi oferă aceste condiții
decente de viață. Trebuie să se topească în masă, cum au făcut-o și
alții, pentru a reuși în noua sa viață și a le da copiilor perspective
de reușită în noua cultură pe care trebuie să o adopte progresiv pentru
a-și înscrie descendența în această nouă cultură. Iar cel care refuză acest pact nu-și are locul la noi.
Mai trebuie ca și școala să abandoneze un sistem fără sens și sinucigaș
pe care îl aplică de 40 de ani și care constituie o frână puternică în
integrarea tinerilor imigrați în ciuda avertismentelor succesive emise
de către Înaltul Consiliu al Imigrației și în mod curios ignorate.
Astfel școala noastră pregătește un viitor dificil, cu violența ca
singur mijloc de exprimare. Dar, am înțeles bine, problema pe
care o creează această imigrație nu este atât țara de origine cât
cultura care o reunește. Aceasta din urma este modelată de către Islam
care este, trebuie să admitem, incompatibil cu societățile noastre
europene democratice. Apropo, acești imigranți și chiar copii
lor născuți în țara noastră și chemați să devină francezi la 18 ani prin
dreptul pământului (90.000 anual), rămân în mod visceral foarte atașați
naționalității țării de origine și religiei lor, căreia îi sunt loiali
în mare parte. Și primele rezultate ale unei astfel de politici
sinucigașe duse de Educația națională sunt concretizate în revoltele de
la sfârșitul anului 2005. Ele se vor relua. Un deceniu mai târziu, lucrurile
s-au agravat cu bombele cu efect întârziat reprezentate de Merah,
Nemmouche, Kelkhal și alți jihadiști din orașele noastre, ale căror
rânduri nu încetează să crească pentru a atinge astăzi, să fim lucizi,
mai multe mii de indivizi potențial periculoși. Cum să interpretăm
sondajul ICM Research potrivit căruia 27% dintre cei între 18 și 24 de ani și 22% dintre cei între 25 și 34 de ani din țara noastră au o părere favorabilă Statului islamic? Aceasta
n-ar trebui să-i sesizeze pe responsabilii noștri politici și să-i facă
să tragă concluziile revizuindu-și viziunea idilică a acestei “Franțe
visate a anului 2025” care riscă să se transforme în coșmar? A guverna
nu înseamnă a prevedea?
Deci, o întrebare sâcâitoare îi
frământă pe cetățenii devotați rădăcinilor și valorilor care au alcătuit
Franța: câți imigranți de cultură diferită poate primi o societate fără
a-și rupe echilibrul său identitar, fără a-și pune în pericol
identitatea și, deci, unitatea sa? Puteți admite că cetățenii nu înțeleg
interesul de a favoriza o mutație a identității noastre în marș forțat
primind tot mai mulți imigranți de cultură diferită, ostilă celei a
noastre, pe care acum și în plus, din simplu punct de vedere financiar,
țara noastră nu și-o mai poate permite? Este o simplă întrebare de bun
simț și nu o reacție xenofobă care ar fi “întreținută cu malițiozitate
sau chiar cu răutate”.
Este adevărat că în țara noastră,
de mai mulți ani, gândirea pozitivă și politicul corect domnesc în capul
majorității responsabililor noștri politici la fel ca și în sânul unei
mari părți a media, incapabili să trateze faptele cu obiectivitate, dar
în schimb gata să se transforme în procurori și judecători la adresa
celor care încearcă să alerteze asupra pericolelor care amenință țara
noastră trăgând alarma. Cazul evacuării jurnalistului/scriitorului Éric
Zemmour de către un canal de televiziune este simptomatic pentru această
atitudine care se aseamănă cu terorismul intelectual. Dar nu spunea
oare Chamfort: “În Franța sunt lăsați în pace cei care dau foc și sunt
persecutați cei care trag clopotul de alarmă” ?
Va rog sa primiți, Domnule Președinte al Republicii, expresia înaltei mele considerații.
General (2s) Antoine Martinez
Nota: Scrisoarea a fost publicata in decembrie 2014.
