UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMÂNĂ? (partea a treia)
Această scriere este dedicată durerii mute şi
suferinţei miilor de militari români care se regăsesc în ea.

Cine îi apără pe militari? Nimeni!

Ei, militarii, nu se pot apăra singuri. Nu au instrumentele necesare. Le-au fost luate prin legi şi regulamente. Şi şi-au acceptat condiţia. Nu pot protesta în nici un fel. Nu pot face grevă. Nu pot avea activităţi politice şi nici nu pot fi membri vreunui partid. Nu pot organiza şi nici participa la demonstraţii. Nu se pot organiza în sindicate. Nu pot scanda lozinci şi nici lipsi de la serviciu.

Pe ei, pe militari, cine îi apără de violenţa acestui grup efemer de politicieni care vor să pară “curajoşi” într-un mod mai mult decât absurd, încălcând legile, constituţia şi bunul simţ? Găsindu-şi un motiv de mândrie din aceasta! Vă mai amintiţi cuvintele de satisfacţie, de fală, ale premierului României?: “ Până acum nimeni nu a avut curajul s-o facă”… Să fie întradevăr vorba de curaj? Curaj se cheamă încălcarea legilor, a Constituţiei? Curaj se numeşte înjosirea a mii şi mii de oameni, furtul unei bune părţi a drepturilor legale ale acestora? Mie mi se pare mai mult bravada unui infractor care se “dă mare” în cercul celor asemenea lui. Nu i-a trecut nici o clipă prin minte că poate predecesorii săi nu au fost atît de “curajoşi” întrucât au avut mai mult bun simţ politic sau mai mult respect faţă de popor. Sau obrazul mai subţire.
Printr-o politică parşivă, îndelung exersată pe întreaga societate, prin sistemul de manevrare imagologică a soldelor şi pensiilor militare, guvernanţii încearcă destabilizarea instituţiei militare. Se încearcă învrăjbirea. Soldaţii împotriva subofiţerilor şi aceştia contra ofiţerilor, ofiţerii de diferite specialităţi unii contra altora. Toţi împotriva generalilor.
Să mai amintim aici noroiul cu care au fost mînjiţi generalii Armatei române în ultima perioadă? Capacităţi militare şi intelectuale, exponenţi de bază ai instituţiei militare, generalii sunt respectaţi în toate armatele lumii! La noi, nu!
Astăzi armata pare dezbinată. Tradiţia de corp unitar, necesară traversării greutăţilor, uneori vitale, ale organismului militar a fost în mare parte distrusă prin inducerea devizei “fiecare pentru el”.
”Fiecare pentru el” este o atitudine specifică vieţii politice. A apărut în Armată datorită politizarii excesive a instituţiei militare, printr-o inconştienţă crasă. Pătrunderea politizării în zone ce ar fi trebuit atent ferite de acest microb este cea mai mare nenorocire ce i se putea întâmpla Armatei. Şi i s-a întâmplat!
Îi apără ministrul? Nu!
Aţi întâlnit măcar unul din miniştrii politici care să depăşească supunerea oarbă faţă de partidul care l-a adus acolo în numele înţelegerii nevoilor instituţiei pe care o conducea? Odată intraţi în cabinetul luxos al ministerului s-au înconjurat, în cercuri concentrice, din ce în ce mai largi, de membri de partid. (Trebuia să mănânce şi ei o pâine, nu?) Au aplicat, au injectat, metode de partid în coordonarea unui organism care trebuia să fie total apolitic. Între oamenii aduşi de ei s-au aflat unii care nutreau o ură bolnăvicioasă împotriva tuturor purtătorilor de uniformă. Alţii erau frustraţi din cine ştie ce motive iar o altă parte, pur şi simplu răuvoitori. Nu s-a făcut nici o selecţie. Şi iată rezultatul!
Din nou, mă abţin, cu greutate, să dau nume. Nume de oameni care au distrus, au măcinat încet şi temeinic, poate iremediabil, trupul, dar mai ales sufletul Armatei. Această scriere nu este îndreptată împotriva cuiva. Şi nu vreau să se ajungă la o concluzie contrară. Este pur şi simplu expresia unei dureri. Atât.
Nu sunt împotriva conducerii civile a Armatei. Am înţeles şi susţinut această cerinţă, esenţială într-un stat democratic. Dar, din pacate, adevărul este că miniştrii Aparării politicieni, aproape fără excepţie, au văzut în această demnitate numai şi numai o treaptă în cariera politică. O nouă şi măgulitoare pagină de CV. Nu le-a păsat de durerile şi suferinţele instituţiei, nu au văzut decât uniforma (de care uneori se temeau) dar niciodată nu au pătruns dincolo, la oamenii care purtau acele grade. Nu au ştiut, sau poate nu au vrut, să vadă importanţa Armatei în stat şi în acest fel au adus deservicii imense, care se văd deja, intereselor supreme ale României.
Azi se află în funcţie un ministru care provine din rândul militarilor de carieră. V-aţi aştepta ca el să înţeleagă durerea Armatei, să vadă cuţitul care se învârte în rana deschisă de politicieni asasini, să-i audă geamătul şi să facă măcar un gest de compasiune dacă nu-i capabil de o tresărire de împotrivire. Nu cred că puteţi spera, până la capăt, în sprijinul său! Ca şi ceilalti miniştri politicieni şi el este omul celui ce l-a pus acolo. Nu al celor pe care îi conduce şi pe care ar trebui să-i apere de abuzuri pe orice cale, din partea cărora pretinde şi aşteaptă respect. Nu ei l-au ales. Politic, nu le datorează nimic. Tot din punct de vedere politic, ar comite greşeală trecând azi de partea militarilor. Chiar dacă ar dori, nu poate ieşi din ghemul de interese care i-au permis accesul la această demnitate.
Am auzit că ar fi declarat că dacă militarilor le vor fi mutilate salariile şi pensiile, va demisiona. Ei, şi! Se vor întoarce astfel banii în “fluturaşii” pensionarilor, pe statul de plata al ofiţerilor? Va veni, desigur, un altul care va continua, poate şi mai abitir, “opera” politică a guvernului. Eu cred că un ministru adevărat ar trebui să lupte şi să câştige. Apoi, dacă vrea, poate demisiona!
În contextul politic de acum, nimănui nu-i este mai uşor decât actualului ministru să blocheze un proiect de lege atât de absurd, ca legea “unitară” a pensiilor. Dacă vrea, îşi poate impune punctul de vedere deoarece dânsul controlează, practic, singurul grup parlamentar care poate înclina balanţa votului într-o parte sau în cealaltă. Spre adoptarea sau spre respingerea legii. De ce nu o va face? De ce promite demisia, sacrificiul personal, în cazul trecerii legii prin parlament? De ce pare a se îngrijora de soarta militarilor, având la îndemână un asemenea instrument politic? Înţelegeţi dumneavoastră, politica!
Îi apără Seful Statului Major General? Nu se vede!
Şefii Statului Major General sunt şi au fost numiţi în ultimii ani pe criterii strict politice. Cel mai adesea fără a poseda forţa reală a capacităţii militare de conducere, fără dragoste şi respect de subordonaţi şi fără a se bucura de respectul acestora. Au devenit, voit sau nu, instrumente docile în mâna politicienilor care îi cocoţaseră pe funcţie, uitând drepturile fundamentale şi interesele Armatei. Sau, ignorându-le la comanda politică.
Exagerez?
Dacă aşa credeţi şi e dreptul dumneavoastră să o faceţi, nu-mi va fi greu să vă contrazic. Uitaţi-vă unde şi ce sunt azi ultimii patru şefi ai Statului Major General. Cât vă mai sprijină ei din înaltele fotolii pe care le ocupă? Credeti că pentru meritele lor militare au ajuns acolo? Îi simţiţi cumva lângă dumneavoastră? Desigur, nu. Cu o excepţie, a cărei străduinţă o vedem cu toţii. Este excepţia care confirmă regula!
Cât şi în ce mod vă mai apără interesele actualul şef al Statului Major General? Deloc! Reacţia sa, prezenţa sa, sunt atât de nevăzute încât v-aţi putea întreba, pe bună dreptate: “Mai există funcţia de Şef al Statului Major General, capul Armatei?” Credeţi că tăcerea sa este întâmplătoare? Credeţi că neasumarea publică a responsabilităţii pentru viaţa de zi cu zi a militarilor, indiferent de poziţia socială a acestora, este tot întâmplătoare?
În mod sigur, nu sunteţi atât de naivi!
Azi, Armata este în situaţia în care nici una din legile de bază ale fortelor armate române, cele care stabilesc clar şi constituţional obligaţiile statului faţă de militari, nu mai este respectată în totalitatea ei de catre guvern. Dacă eu greşesc, dacă mai există vreo lege în care se vorbeşte despre drepturile militarilor, neatacată încă, pe care dumnevoastră o ştiţi, n-o spuneţi nimănui! Imediat ce vor afla, o vor ataca! De la cel mai înalt nivel.
Da, aşa e, aveţi dreptate: o asemenea faptă ar fi considerată într-un stat de drept incorectă şi imorală!