UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMANĂ? (partea întâia)

Această scriere este dedicată durerii mute şi

suferinţei zecilor de mii de militari români care

se regăsesc în ea.

Armata, institutie de bază a statului este azi în pericol. Este terfelită şi stigmatizată, aruncându-se acuze de neconceput asupra tuturor celor ce o compun. Printr-o campanie mediatică abjectă, coordonată politic de la nivel guvernamental, se urmăreşte demolarea statutului social al slujitorului sub drapel.

Militarii, activi si în rezervă, ”legaţi” la gură şi la mâini de legi pe care numai ei le mai respectă, asistă neputinciosi la un înspăimântător proces de denigrare a lor, a instituţiei care i-a creat si pe care la rândul lor au creat-o, pe care o iubesc si o respectă.

Mândria de a fi oştean, corectitudinea si verticalitatea militarului de carieră sunt în pericol să dispară odata cu institutia. Este vizibil efortul de a-l transforma pe militar într-un umil slujbaş aliniat, în mod mecanic, celorlalţi bugetari. Nu se doreşte însă ca, totodată, să i se asigurare toate drepturile şi instrumentele de protecţie în faţa abuzurilor puterii de care funcţonarii publici beneficiază. Energii importante se cheltuiesc pentru decredibilizarea instituţiei militare. O asemenea viziune asupra Forţelor Armate, impusă de însuşi şeful guvernului unei ţari europene, membră cu drepturi depline a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene, pare cel puţin iresponsabilă. Ca să nu folosesc cuvinte mai tari.

Va trebui ca cineva să-i explice domnului prim-ministru, pe înţelesul domniei sale, că prin apartenenţa ţării la NATO Armata Română are şi obligaţii, dar şi drepturi care exced competenţelor domniei sale. Văzându-i gesturile politice, sunt convins că, până acum, nu a fost capabil să înţeleagă o realitate atât de simplă.

Cum a devenit posibil ca Armata să ajungă într-o asemenea situaţie? Voi încerca să explic mai jos, deşi sunt conştient că vorbele nu pot exprima exact proporţiile dezastrului.

Încă din anii din ‘90, în numele modernizării Armatei, cerută de alinierea la exigenţele armatele statelor NATO, au fost desfiinţate mari unităţi, uniăţi militare tradiţionale, categorii întregi de forţe ale armatei. Zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri au fost disponibilizaţi.

În paralel, prin decizii stranii de natură “economică”, a fost trecută la fier vechi o industrie militară performantă şi ca urmare au fost condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialişti de înaltă clasă împreună cu familiile lor.

Impactul acestor măsuri, pe care nu vreau sa le judec acum, deşi ar merita, a fost fatal pentru mii şi mii de ofiţeri şi subofiţeri activi.

Oameni, în marea lor majoritate tineri, în putere, care aleseseră meseria armelor tocmai pentru că ştiau că, dacă sunt corecţi şi muncitori, vor avea o cariera predictibilă, cu paşi şi trepte ierarhice exact stabilite, cu salarii dacă nu mari, măcar sigure şi cu un drept la pensie neîndoielnic, au fost aruncaţi afară şi acum îngroaşă lungul şir al celor ce nu ştiu ce vor mânca mâine. În spatele lor se află sutele de mii de familii.

Iată datele, colectate din surse oficiale. În 1989 armata avea 235.000 de militari activi. Generali, ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen.

În 2007 ajunsese la circa 75.000 militari, iar pentru 2015 numărul acestora se va diminua la 65.000. Au dispărut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizării armatei. Dacă nu este suficient, poate vi se va părea mai sugestivă dinamica diminuării numărului de ofiţeri. Existau în Armata română:

- în anul 1989: circa 55.000 ofiţeri;

- în anul 1998: 36.500 ofiţeri;

- la 31.12.2003: 14.252 ofiţeri;

- la 31.12.2009: 11.250 ofiţeri;

Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatică transformare în anii de după revoluţie! Ştiţi care a fost media zilnică a scoaterii din armată, pentru ofiţeri, în ultimii 20 de ani? Vă spun eu, tot din date oficiale. În fiecare zi a ultimilor douăzeci de ani au fost eliminaţi din armată, în medie, şapte ofiţeri. Da, 7 pe zi!

Revine aceeaşi întrebare, cum a fost posibil să se întâmple fără nici o reacţie, fără urmă de protest?

Pentru a înţelege, este emblematic ceea ce spunea în anul 2001 generalul de divizie Nicolae Păştinică, pe atunci Inspector General al Armatei:

“…începând cu anul 1990, aceasta (Armata României s.n.) se află într-o dorită, dar perpetuă reformă. Acum, după 11 ani de numeroase experimente, încercări, renunţări, evaluări şi reevaluări, ambiguităţi de ordin conceptual sau normativ, consider că putem afirma, fără să greşim prea mult, că asupra organismului militar s-a acţionat plecând de la premisa că acesta prezintă “simptome de boală”. Acest proces de însănătoşire s-a desfăşurat însă fără o cunoaştere permanentă a stării reale, fără o radiografiere atentă a bolilor, ca de altfel şi a părţilor sănătoase, fără a se analiza care este modul lor de manifestare şi care pot fi consecinţele lor pe termen scurt sau lung. În aceste condiţii, “tratamentele medicale” ca şi “operaţiile chirurgicale” la care a fost supus acest organism şi-au greşit ţinta şi au accentuat bolile sau au generat altele noi.”

Este numai o parte din procesul atât de traumatizat suferit de corpul militarilor. De atunci, de la acele constatări, au mai trecut încă zece ani. Mult mai grei. Degradarea instituţiei militare a continuat în mod accelerat.

Şi revine, iar, întrebarea. Cum a fost posibil să se întâmple toate aceste grozăvii fără nici o reacţie vizibilă, fără nici un protest. Răspunsul e simplu. Militarii au fost minţiţi. Minţiţi cu neruşinare!

Li s-a promis un plan amplu de reconversie profesională. ”Nimeni nu va ramâne fără un loc de muncă”. Aşa li s-a spus. ”O să fiţi angajaţi cu prioritate în funcţii publice. Pregătirea voastră vă recomandă pentru asta. O să primiţi salarii compensatorii, o să aveţi şi pensii cu care să supravieţuiţi până la ocuparea noilor funcţii. Apoi, pensia se va cumula cu noul salariu şi veţi trăi omeneşte”.

Nu numai li s-a spus. Nu au fost numai vorbe. Au fost elaborate hotărâri de guvern, adoptate hotărâri ale CSAT, aprobate strategii pe termen scurt şi lung, au fost modificate legi şi regulamente. Totul ca la carte!

Disciplinaţi, învăţaţi cu respectarea cuvântului dat, militarii au acceptat disponobilizarea. O cere ţara, şi-au spus ei. Şi s-au supus.

Ce s-a întâmplat după? Iarăşi simplu.

Nimic din ceea ce s-a promis nu a fost respectat! Toate promisiunule au fost date uitării. Toate! Cele scrise şi cele nescrise.

Cu cinism, reconversia profesională s-a sistat, prin decizie politică, la jumătatea drumului. Fusese planificată a se realiza numai cu fonduri obţinute din surse externe! Şi cum era de presupus, a sucombat. Era prea scumpă, banii nu veneau şi ministerul nu-şi mai putea permite să o susţină.

Apoi, anul trecut, în numele restructurării statului, cumularea salariului cu pensia a devenit un delict. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, acum guvernanţii vor şi diminuarea (cu până la 69%!) a pensiilor militare de stat, fără nici o bază reală. Încălcând hotărâri de guvern, legi ordinare, legi organice, dispoziţii şi decizii NATO, violând constituţia! Ca om raţional nu poţi să nu te întrebi, ce va mai urma?

Ce le pasă guvernanţilor de miile de militari activi, pensionaţi sau aruncaţi pe drumuri? De miile de cariere amputate? De miile de destine distruse? Au alte probleme mai importante. Lansează lozinci. În primul rând se vor ocupa de “modernizarea societăţii româneşti stârpind temeinic abuzurile!”

”Armata? Să stea în banca ei. Şi aşa mănâncă banii statului de pomană!”