După ceva mai
mult de un an revine în structurile harmatei populare, pe, ce coincidenţă, tot
a două funcţie militariadă, alungând, la propriu, din birou, pe generalul care
i-a făcut, ani mulţi, mult bine, acoperindu-i fărădelegile până-n `90, şi
împingându-l, după `89, în ultimul vagon al ultimului tren care avea să-l ducă spre gradul de general.
Practic, generaloidul Ovarian şi-a împins brutal spre moarte binefăcătorul,
pentru ca la catafalcul acestuia, ca un adevărat maestru al ipocriziei absolute
şi al cinismului nuclear, să îi ţină un laudatio viermănos şi pestilenţial,
care a oripilat asistenţa.
Ajuns, aşadar, pe a doua funcţie militară,
şi-a zis: Acum e-acum, totul sau nimic!,
şi a trecut la fapte: şi-a consolidat nemilos starea materială, cu bătaie
nemijlocită spre funcţia ce va să vină; şi-a creat un sistem de căpuşare cu
bătaie lungă şi adâncă a instituţiei; a dezbinat, folosind tactici şi metode
din arsenalul detractorilor de înaltă calificare, instituţia de căpătâi a
soldăţimii carpatine; a făcut maxim de rău „ţintelor” de pe lista sa de
aşteptare ovariană.
Între două
trenuri, un marfar şi un personal cu poftă de accelerat, generaloidul Ovarian a
desfăşurat şi o bogată şi strălucită activitate didactică şi pedagogică, în mai
puţin de zece luni şi jumătate obţinând titlul de profesor universitarian. Cum de-a
fost posibil, ştie mai toată suflarea de la nord de Danubiu, dar mai cu seamă
doi cunoscuţi şi merituoşi profesorieni universitari – generalii CIO & GIT,
care s-au ocupat la modul exclusiv de
arhitecturarea şi construcţia amplului „dosar” universitarian al
generalului Ovarian. Drept gratitudine, în secunda unu a numirii în funcţia de
comandant şi rector al celebrei universităţi militariade, generalii CIO & GIT au fost excluşi din sistemul şcolii doctorale, aceştia
găsindu-şi în cele din urmă de treabă la „Şcoala academică de informaţii, ovaţii, altercaţii şi discrete
trepidaţii”.
Faptul că nu
avea operă teoretică nu
a fost nicidecum o problemă. Din calitatea de prim-adjunct al marelui comandant
al suflării militariade, a chemat deîndată la ordin şefii de secţii şi
servicii, pe adjuncţii de la disecţii
stinşi în vicii şi pe purtătorii de suplicii, şi a dat Directiva de creaţie teoretică nr.1 –
„Pân` se dă luna pe spate, fiecare câte-o carte”, 12 cărţi
adică, ăsta era numărul lor, al şefilor şi şefuţilor chemaţi la ordin, toate
cărţi de teorie şi ştiinţă militariadă, care va să zică. În nici două
săptămâni, strălucita operă teoretică, ştiinţifică şi metodologică nu numai că
a fost elaborată, dar a şi văzut, prin
grija libidinoasă a colonelosului
Preşurian Gleznaru, o somitate a gleznariatului artistic, de unde şi numele,
întunericul tiparului. Mai simplu decât se aştepta, Ovarian Şpăgaru îndeplinea
condiţiile de a deveni profesorian universitarian şi, bineînţeles, mult mai
mult decât atât. De-ar fi menţinut ritmul editorial în care îşi angajase
aspiraţional poftele subdevenirii, l-ar fi depăşit, în opera scrisă, pe
Vladimir Ilici Stalin, după cum se menţionează în telegrama Wikileaks nr. 27 din
septembrie 2001.
Ajuns pe turela universităţii militariade,
ştiind că este ultima sa funcţie în straie de paradă, a pus la cale o tornadă
şi transformă-n maternitate celebra universitate. Mai întâi, a mărit dincolo de
orice imaginaţie numărul conducătorilor de doctorat, acesta ajungând la nu mai
puţin de 143, mai mulţi decât în oricare centru universitar de pe planeta
noastră dragă. Evident, printre conducătorii de doctorat promovaţi de către
generaloidul Ovarian, nu pe daiboagelea, nu au fost deloc puţini cei care au
fost sistematic înfrânţi, în nevisata ipostază academică, de rigorile latente,
inofensive ale acordului simplu dintre subiect şi predicat. De aceştia, însă,
generaloidul Ovarian s-a îngrijit personal. Concret, a înfiinţat Clubul de
noapte „Neuronul educat” pe care au fost obligaţi să îl frecventeze
făcătorii de doctori, unde aceştia se supuneau unor nemiloase ritualuri de
masturbare intelectuală. În pasul doi, a
acordat fiecărui făcător de destine doctorale între opt şi zece locuri,
impunând regula: „doi doctoranzi ţi-i iei
tu, restul ţi-i dau eu”, normă respectată cu sfinţenie de către turma de
conducători de doctorat pe care ilustrul general Ovarian Şpăgaru o păstorea cu
mână de fier, buzunare de oţel şi rezerve de şrapnel. De înţeles, nici că se
putea altfel, „piesele” grele le-a ţinut pentru sine, fiindu-le evident conducătorul,
dar mai cu seamă, beneficiarul suprem. Cum sunt tezele oblăduite de Ovarian
Şpăgaru? Cele care au mai rămas în arhiva bibliotecii spun totul: adevărate
carnagii intelectuale, împliniri barbare ale imposturii strălucinde politic şi
social, asta, aşa, ca să fim eleganţi. Ce a urmat, e simplu, potopul doctoral!
Nici facultăţile de medicină din arealul continental nu scoteau într-o promoţie
atât de mulţi doctori, pe câţi era în stare să producă maternitatea ovariană,
numărul celor unşi ca doctori, prin cezariană ecumenică, fiind semnificativ.
Somităţi ale anonimatului cadaveric, oameni şi neoameni politici, semidocţi şi
sfertodocţi, recuperatori şi hoţi, buticari şi izmenari, bişniţari şi
clopotari, valutişti şi ospătari, mazdronese peste mese, decedate şi mirese ...
au devenit peste noapte doftori în ştiinţe militariade, transformând
universitatea într-o adevărată maternitate doctorală. Şi fiindcă nu putea
altfel, ca să crească în ochii atrăgători ai consoartei, a declarat mobilizarea
generală a tuturor supuşilor săi, a instituit starea de urgenţă universitariană
şi, sub presiunea regimului astfel impus, în mai puţin de douăzecişipatru de
luni, a făcut-o doctor în tot felul de ştiinţe, născătoare de fiinţe care sparg
în dinţi seminţe, dându-i şi-o tarabă-n dar, de prof. dr. universitar.
Se zice, chiar,
oamenii legii spun asta, că generaloidul Şpăgaru a pus în operă cea mai
dezvoltată reţea de crimă organizată în spectrul intelectual, de la naufragiul
Titanicului până în zilele noastre. Apropo, „deserviciile”
care mai întotdeauna ştie mai mult
decât am vrea noi să ştie, au publicat de curând taxele de naştere şi
devenire universitariană în maternitatea doctorală condusă de ilustrul
generaloid Ovarian Şpăgaru. Iată-le: conferenţiar, de la opt la zece mii; profesor,
de la zece la douăsprezece mii; conducător de doctorat, cincisprezece mii, aici
taxa nesuportând niciun fel de flexibilitate. Tarifele suportau, rar, unele
ajustări, mereu în sus, în funcţie de calitatea
instituţională a impostorului care
bătea la uşa consacrării şi de bagajul financiar care îl împingea spre culmile
ajungerii superioare. Euroii ca euroii, verzişorii ca verzişorii, dar Ovarian
hiperpotentul, cum e liţa cu patentul, când se stinge brusc curentul, a
valorificat în beneficiul propriului său
apeduct carnal dorinţa unor mujeres, dar şi a unor distinşi bărbaţi de sex
opus, de a beneficia de serviciile maternităţii doctorale. Aşa se face că prin
patul său predoctoral au defilat, cu arma la picior şi plăcerea în pridvor,
beneficiarele asistenţei şi serviciilor sale universitariene.
După trecerea
la cele rezervoase a generaloidului Şpăgaru, organizaţiile umanitare din
spaţiul intelectual planetar, au declanşat, la iniţiativa UNESCO şi sub conducerea Consiliului de Insecuritate al
ONU, cea mai amplă acţiune de salubrizare intelectuală din istoria umanităţii.
Astfel, peste o sută de strungari şi frezori, ce-şi ziceau conducători, de tot felul de ratate şi de
grave doctorate, sursele spun că o sută
treizecişidoi, au fost îndepărtaţi din maternitatea doctorală... unii
transferaţi în câmpul nemuncii, alţii exilaţi în cele mai îndepărtate zone ale
traficului cultural, alţii duşi degrabă la Crematoriul intelectual „Cenuşa
austeră”. Au rămas puţini, câţiva, care încearcă să dreagă apocalipsa şpăgariană
şi să reinstaureze prestigiul universitarian.
Ce face acum?
Afaceri, bineînţeles, că personagiul nu are stare. Marcat profund şi ireversibiul de epinglofilie, a
deschis Clubul de amintiri pragmatico-erotice „Ovulul sechestrat”, în calitate de
membri fondatori, implicit şi de onoare, remarcând pe Ţiţirică Buză-Spartă,
Jiji Boschetaru, Epaminonda de la Bolintin, Râiosul seducător, Bubă Dulce,
Stela Epicentrista, Cicatrice de la bice,
Gigi Mandibulă, Pisoiaşu`
gentilos, Titina Şnur, Tiţa Amputata şa...
A pus bazele
transfrontaliere Firmei de servicii funerare incomplete „La mortu`
decedat”, folosind drept reclamă angajamente larg moblizatoare, precum:
„Nu contează cât trăieşti, ai valoare de-o mierleşti”; „Te spălăm,
te-mbălsămăm şi-n sicriu te şi masăm”; „Noi băgăm timpul la apă şi ajungem greu la
groapă”; „Nu contează cine crapă, pentru
toţi avem o groapă”. Spre consolarea lascivă a urmaşilor şi
consolidarea încrederii în firma sa, a ţinut dinadins, adică morţiş, să ofere
şi pachetul de servicii „Adio+”, întreţinut de reclame care au
făcut vogă printre cei duşi: „Moartea-i caldă, viaţa-i dură, sărutăm mortul
pe gură”; „Gâdilăm pe decedat, până sare jos din pat”; „Îl jelim pe dus
prin casă, până sare de pe masă”;
„Răposatul este viu, iată, mişcă în sicriu”.
Vine
decembrie `89. Acu-i acu! Excesul de zel, precum al unei fiare dinadins şi
îndelung înflămânzite, îi împinge creierii spre înfăptuirea celei mai odioase
dintre crimele săvârşite împotriva patrimoniului cultural naţional. Terorizat
de eternitatea spiritului eminescian şi de respiraţia prin artă şi cultură a
blândului său popor, din care face parte graţie unei neâmpliniri genetice în
ecuaţia de aşezare geografică a inumanităţii, îndreaptă turelele spre Marea
Bibliotecă din Piaţa Carnavalului Naţional şi spre, odinioară, Palatul Regal, atunci Muzeul de Artă, îşi
leagă peste pleoape ochitorii şi dă un ordin demenţial: Foc! Consecinţele? Un prăpăd
cultural de dimensiuni istorice, un adevărat bibliocaust, amintind tragic de
cel din 10 mai 1933: peste o jumătate de milion de exemplare de cărţi, cele mai
multe unice şi dintre cele mai rare, ale
patrimoniului spiritual carpato-danubiano-pontic,
au luat ireversibil drumul de fum al
cenuşii revoluţionare. Drept răsplată pentru victoria piromanică împotriva
culturii naţionale, dar şi consecinţă a traficului de influenţă exercitat din
poziţia de prim-subaltern al necoptului vătaf de la Afaceriadele Hinterne,
generaloidul Ovarian obţine cel mai înalt titlu impostorial, da, de „Erou al Carnavalului din decembrie, în grad
de scelerat maximus”, de revoluţionar cu blindosu-n mână adicătelea,
evident beneficiind de toate avantajele, nu puţine şi nu nesemnificative, ale
acestei făcături istorice. Incendierea nazistă a Marii Biblioteci a fost doar
consecinţa constrânsă de întâmplări anume
a unei minţi tulburate, a unui creier bătut, neuron cu neuron, cu muchia
ciocanului pneumatic, sau mult mai mult decât atât? Voci tot mai discrete
susţin că aceasta – incendirea neiertătoare a Marii Biblioteci, a fost misiunea descreieratului Ovarian, pe
atunci un pic peste căpitanoid sau, dacă vreţi, căpitanoid şi ceva cu acte în
regulă, dictată de interese oculte care acţionau şi acţionează pentru
suprimarea noastră istorică, prin înăbuşirea instinctului nostru vital, atât de
mult bogat în străvechime. Şi, uite-aşa, precum spuneam, la zece ani de la
mascarada înveşmântată în straiele revoluţionare ale naivităţii noastre
istorice, printr-un productiv trafic de influenţă, exercitat pe tarabele tranziţiei noastre din lagărul socialist în
lagărul capitalist, obţine titlul de „Luptător pentru victoria Revoluţiei
române împotriva României”, unitatea comercială pe care o comanda
participând şi la decorarea cu sânge a baricadei universitariene.
Experienţa şi
învăţămintele acumulate au fost strălucit valorificate în doctoratul cu teza „Misiunile
haitei de blindate blindoase în lupta de întâlnire cu cultura naţională”, obţinând titlul de doctor în
ştiinţe antinaţionale, cu calificativul „Magma cum lichidatorem est”.
Puterea încropită în urma Carnavalului
Antinaţional a remarcat apetitul excesiv pentru cruzimea în stare pură a
generaloidului Ovarian şi, fiindcă astea
erau condiţiunile şi condiţionările istorice, încercând o timidă
marginalizare, s-a gândit că n-ar fi rău să-i dea pe mânuţele sale, anatomic
disproporţionat de mici în raport cu anvergura deşirată a a sistemului osos,
dar peste măsură de dibace în utilizarea lor infracţională, structura de
cultură a harmatei, o clonă cu responsabilităţi de supravieţuire tactică a
fostului consiliu politic superior al oştirii predecembriste. Aici, a devenit
un fel de ambasador itinerant al memoriei celor peste o jumătate de milion de
volume arse de vii, la ordinul său, în Piaţa Carnavalului Antinaţional,
plimbându-şi luxuriant plăcerile oleaginoase ale virilităţii sale antinaţionale
pe mai toate meridianele şi paralele lumii bune, consacrând, doar pentru el
valabilă, zicala „ONT prin meapene”.
